Perspective literare

                      

        

           POESIS  WALKIRIA

 

 

 

              Intri în casă şi-ţi arunci repede geanta pe fotoliu; ce-ţi trebuie ţie legislaţie, puncte de penalizare sau amenzi contravenţionale? Ce-ţi trebuie ţie carnet de conducere? Artiştii nu conduc! Artiştii sunt boemi şi îşi plimbă structurile anatomice prin parcuri sau printre ruine; artiştii nu au nevoie de tehnologie... Îţi iei repede cana de cafea şi o umpli cu amestecul negru-acrişor de ceaiuri orientale; afară, raze cadaverice zgârie frunze de plopi... e vară...

              Parcă n-ai trecut niciodată printr-o criză poetică atât de accentuată; desigur, ai avut şi tu momente în care, pur şi simplu, pixul ţi-a rămas blocat pe hârtie, dar astea sunt doar momente... Acum, însă, treci printr-o perioadă de secetă creatoare atât de gravă încât, de multe ori, ţi-e frică să te mai priveşti în oglindă: nu eşti tu! Ce faci când vine ziua în care poţi spune,cu mâna pe inimă, că nu mai poţi scrie? Meditezi? Da ! Te cufunzi într-o serioasă sesiune de regăsire spirituală, începi să socializezi pentru a găsi eventuale noi subiecte...plângi...orice posibilă eliberare emoţională e folositoare!

                Nu funcţionează! Îţi pierzi nopţi, uiţi şirul zilelor; te confunzi cu mediocritatea în speranţa că fărâma ta de talent creator nu poate fi stăpânită şi va izbucni într-un uragan de creativitate. Nimic însă... seceta ta creatoare pare să se încăpăţâneze, refuzând să înceteze orice mijloace ai folosi.Când nu mai poţi scrie, te apuci să faci... altceva... încerci să fii normală; încerci şi tu, în sfârşit, să trăieşti în universul celorlalţi, atât de viu, de dinamic, de ofertant( cel puţin aşa zic unii). Aşa ai gândit şi tu astăzi de dimineaţă când ai plecat la orele de legislaţie, ai crezut că astfel nu numai că îţi vei ocupa timpul, dar vei obţine şi un rezultat profitabil: permisul de conducere. Orele de legislaţie sunt  tot timpul plictisitoare: instructor bătrân care se crede tot timpul haios, copii inconştienţi (”eu mă descurc! Învăţ cu o zi înainte de examen”) şi, bineînţeles, o secretară drăguţă care îţi împinge chestioanarul pe masă. Nimeni nu ştie că un “x” mâzgălit grăbit într-una din pătrăţelele alea e singura conexiune cu spiritual şi nici că pasta de pix îşi visează în fiecare noapte ursitul; dimineaţa, când se trezeşte, e prea târziu ca să şi-l mai amintească şi de prea multă supărare se întinde, albastră, pe foile de hârtie.

                 Te amuză, de fiecare dată, fetele cu decolteuri adânci şi cu mult sclipici pe pleoape; ele nu ştiu  că un simplu cuvânt poate trasa linia despărţitoare: tu/ restul. Primeşti foaia cu răspunsuri şi un zâmbet “ de consolare” din partea secretarei…e varză…prea multe greşeli, prea mult roşu pe foaia ta; nu mai suporţi; te ridici şi pleci; spui, totuşi, un “ la revedere” la ieşire: “ Trebuie să fii politicoasă!”- asta îţi spunea tot timpul mama- “ Încearcă să-i faci pe ceilalţi să vadă că îi respecţi şi,apoi, te vor respecta şi ei pe tine! Doar aşa îi poţi determina să te ajute când ai nevoie de ceva!”. Te întrebi dacă funcţionează la fel şi în cazul cuvintelor. Tu ai nevoie de cuvinte! Tu eşti poet!

                 Ar trebui să iei în serios cuvintele mamei! Până la urmă, au funcţionat aproape de fiecare dată în sfera celor umani şi, din câte ştii, şi cuvintele au o zvâcnire ce viaţă. Când erai mică, învăţătoarea îţi spunea că fiecare literă e un ingredient special pentru obţinerea cuvântului magic ce îţi va îndeplini toate dorinţele, un fel de Piatră Filozofală pentru alchimiştii medievali; bineînţeles, de fiecare dată, ingredientele erau amestecate corect şi cuvântul magic îţi umplea chipul de zâmbete. Acum ştii că era doar o tehnică să te înveţe să scrii, deşi, uneori, găseşti suficiente argumente pentru a te convinge că povestea cuvântului magic e cât se poate de veridică;ţie, cuvântul magic îţi îndeplineşte toate dorinţele …eşti poet!

                 Oare cuvântul , fie el magic sau nu, are nevoie de un ritual? Asta e ! Dar cum îi poţi face acum un ritual când tu trăieşti decât prin cuvinte? Dacă stai să te gândeşti mai bine, conştientizezi că, în ceea ce te priveşte, nu există o autoritate mai accentuată  decât cea a cuvântului, autoritate care şi-a îndeplinit foarte bine această funcţie...până acum două zile când te-ai văzut în faţa faptului împlinit: nu mai poţi scrie!

                  Tu eşti poet! Ce poţi face când realizezi că nu mai poţi scrie? Reciteşti ce ai scris odată! Sigur ideile îţi vor umple din nou agenda! Te ridici, deschizi uşa biroului şi tragi un dosar plin de coli dactilografiate îngrijit: “Odată scriam aforisme!”; citeşti repede două cu foarte multă atenţie , lăsându-ţi timp să meditezi: “Singurul sentiment existent cu adevărat este frica:o frică de ce este , de ce va urma sau de ce a trecut!” şi “ Cineva m-a întrebat dacă eu cred în viaţă. I-am răspuns că eu cred în orice, mai puţin în viaţa din mine!”. Aşa e! Poeţii nu sunt făcuţi să fie vii, iar dacă există este pentru că prin complexitatea lor creatoare dau naştere unei atemporalităţi universale, capabile să-şi lase amprenta asupra laturii umane-astea au fost singurele cuvinte pe care le-ai scris după ce ai terminat de citit aforismele. Nu te poţi hotărî: nonsense general sau sclipire  genială? Şi pentru că după cuvintele astea nu ai mai scris nimic rămâi la varianta “ nonsens   general”.

                       Eşti poet! Ce faci când nu mai poţi scrie? Insişti!ăsta trebuie să fie, cu siguranţă, răspunsul cel bun! Poate mai important decât toate celelalte e să insişti asupra ta: caută în tine, poetul, ingredientele pentru cuvântul magic! Asta încerci să faci şi tu acum; începi să scrii:

                     “ Poetul e....” –nimic! E patetic să stai în faţa unei foi albe şi să încerci să găseşti o definiţie clişeică pentru poet; eşti într-un impas poetic cu adevărat grav! Poate că ar fi mai bine să faci o pauză; desenezi câteva linii orientate diferit într-un colţ de pagină; o figură geometrică nereuşită sau un întreg mister sufletesc scos la iveală; e doar o mâzgălitură; dar nimeni nu ştie că în micul tău desen se poate acumula cea mai aprigă dorinţă de regăsire şi, poate, cel mai profound tribut adus cuvântului. Ce dacă nu poţi scrie? Tu eşti poet, iar poeţii trăiesc sensibilitatea cuvântului chiar şi atunci când nu scriu; poetul nu înţelege complexitatea lumii acesteia  ci o trăieşte pur şi simplu, neşlefuită, demachiată de orice urmă de subtilitate . tu eşti poet, cuvântul şi lumea trăiesc prin tine!

                   Ce faci când eşti poet şi nu mai poţi scrie? Continui să trăieşti , să fii poet...eu am scris azi despre tine; mâine poate vine rândul tău...